Sunt oameni care se joacă și oameni care nu se joacă. Așa cum sunt oamenii religioși și atei. Ar fi necinstit din partea mea să spun că nejucătorii au ceva în minus...Deși...Prima mea șefă era clar împotriva jocurilor...N-am simpatizat-o...Ultimul meu șef m-a ars cu două milioane...Poate că n-are umor...Dar am cunoscut și nebuni jucători. Viața lor a devenit un poligon de încercare. Viața lor e în altă parte. Psihologii, sociologii și moftologii au câmp deschis. De ce mă joc? Simplu...îmi place, sunt liber, lumea jocului e lumea mea, lumea triumfurilor mele...
De ce cred oamenii (unii, cei mulți) în Dumnezeu?? Dacă dăm deoparte învelișul educațional, mi se pare evident că există o componentă mistică într-un nucleu de bază al gândirii. Problema ar fi că nu există la toți. De aici, bătălia: ateii îi taie pe dreptcredincioși, dreptcredincioșii îi ard pe atei. De fiecare dată, poziția dușmanului este intolerabilă. Structura ludică este în bună măsură asemănătoare celei religioase. Plăcerea jocului este componenta formativă a lumii animale. De ce supraviețuiește copilăriei? Nu știu. Știu însă, că o fată care juca odată SimCity 2000, iar locuitorii orașului virtual au organizat pentru ea o manifestație de mulțumire pentru modul perfect în care îi condusese, a izbucnit în plâns. De fericire.
După părerea mea, oamenii sunt singurele ființe virtuale. Construcțiile intelectuale care îi conduc sunt virtuale. Existența lor, realitatea în care se complac sau pe care o domină sunt virtuale. Relațiile, iubirile, urile, obsesiile, credințele, toate acestea au o irealitate marcată. Jocul (pe calculator) se apropie cel mai mult de structura intimă a jucătorilor. Irealitatea este atât de profundă, încât oferă o satisfacție comparabilă celor mai profunde plăceri.
Dacă nu îți place lumea în care ești, și asta se întâmplă cel mai des, ai trei căi de ieșire din neplăcere: violența, resemnarea și reveria. E foarte ciudat, după ce am tras aceste concluzii pompoase, că marii jucători sunt bărbați. Sau poate că, tocmai aici, specialiștii de care tocmai am vorbit ar avea ceva de lucru. În general, dacă femeile joacă, ele aleg ceva simplu: Tetris, Solitaire, Mahjong. Constat că femeile joacă mai mult ca să treacă timpul. Împătimiții sunt tot bărbații. Ei își pierd zilele și nopțile răspândind creieri pe pereți, capturând și masacrând orașele dușmane, eviscerând monștri din care sar bale verzui. Dar, tot așa, nu e o regulă. Am cunoscut o altă față care făcuse o pasiune pentru un erou nebărbierit din Starcraft. Îl chema Raynor și, pentru a-l ajuta să triumfe, fata ajunsese expertă în atacurile cu tancuri combinate cu cele de aviație. O detestă pe aleasa inimii lui virtuale. E drept, fata era o expertă în Flash și Fireworks, o creatoare în lumea virtuală. E de înțeles că un strop de violență nu strică.
Acum, că scriu aceste rândulețe, fac o pauză din Warcraft III, o pauză din Tom Raider și o pauză din Undying. De fiecare dată când revin, îmi trebuie câteva secunde pentru a reintra în atmosfera jocului. De parcă aș relua o frază întreruptă la jumătate dintr-o altă viață. Și cred că ar trebui să aduc un omagiu creatorilor de jocuri. Primul joc lung pe care l-am parcurs până la capăt a fost Myst, o bijuterie grafică, plină de inteligență, delicatețe și umor negru. Întâmplător, am văzut filmulețul celor de la Cyan care, pentru a obține acest joc multipremiat, au petrecut doi ani inventând, bolborosind, desenând, filmând, ștergând și luând-o de la capăt. Cine nu l-a jucat înseamnă că n-a citit Ulysses.
Aici ar trebui să pun punct. Nimic nu e în neregulă cu jocurile pe calculator. Se spune că, odinioară, chinezii obosiți de atâtea chinezării se retrăgeau la sfârșitul săptămânii, în fumatorie, pentru o pipă de opiu. Și se știa, încă de pe atunci, că un mic procent, unu-doi la sută, nu vor mai ieși niciodată de acolo.
Articolul acesta, "Cum să dai în mintea copiilor", de Florin Iaru a apărut în nr. 543 al revistei Dilema (2003). Tema acestui număr a fost "Nevoia de joc".
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu