Era într-o zi de duminică; fiind sărbătoare, soarele pe cer, destul de călduț afară, mi-am propus să ies puțin în oraș, așa mai mult pentru relaxare. Bun; m-am îmbrăcat subțire, un tricou, un hanorac, o pereche de blugi și am plecat. În timp ce mă plimbam hai-hui prin oraș, m-a lovit deodată o poftă de a păpa o prăjitură, așa că am luat-o spre centru pentru a intra în cofetăria celor de la Dolce Vita. Când îmi venise ideea, mă aflam undeva pe Podul Verde. În timp ce înaintam spre dulciuri, am avut ghinionul de a mă întâlni cu oameni (necunoscuți) complet needucați; vorbesc serios. Păi cum, dacă e duminică și e frumos afară trebuie să îți iei mașina de nici doi bani, să deschiși toate geamurile (și parbrizu`) și să dai maneaua la maxim?? sau în caz că ești pieton, trebuie să țipi în telefonul ăla dacă tot ai răspuns la un apel, sau chiar este nevoie să împrăștii salivă pe trotuar doar pentru că a fost proaspăt măturat?
De nervii pe care îi obținusem din cauza ritmului răsunător al lui Adrian Minune (da, mașina staționa la trecerea la nivel cu calea ferată, deci sunetul se auzea pe o rază de circa 200m), nici nu mi-am dat seama că ajunsesem pe Luceafărului (centru`). Am intrat în cofetărie; Am privit vreo două minute la toate prăjiturile din vitrină, după care:
- Bună ziua!
- Bună ziua! ce servești?
- O savarină, vă rog!
- Scuze, mă uităm pe telefon, mai spune o dată!
- O savarină! eu pe un ton puțin mai ridicat...
- Am înțeles de prima dată, nu trebuie să ridici vocea!!! (zise "simpatica" vânzătoare).
- Mda...
Mi-am luat prăjiturica, am servit-o în 10 minute alături de un Sprite, și am luat drumul casei, cu aceeași nervi obținuți că și în plimbarea din parc.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu